Cat de mult ne mai place Bach §{˘?ˇ}§

Acum doisprezece ani, când Sala Radio găzduia spectacole cu nemiluita din suita “Anul Bach” (comemorarea a 250 de ani de la trecerea in nefiinţă) era în topurile preferinţelor multora. Este o expresie pur subiectivă, având în vedere că n-am ajuns la niciun concert dintre acelea. La fel, nici despre ziua de astăzi, doar judecând după proiectul temerar al lui Răzvan Suma şi la cât de plină a fost Sala Radio, nu pot să … zic eu… decid daca mai este preferat.
Dar cum preferinţele, ca multe alte lucruri în viaţă, nu sunt imune la schimbări, acestea evoluează. Iar transformările la adresa lor pot lua nenumărate forme. Se substituie insidios înclinaţiilor, devin din cand in cand lucruri ieşite din comun. Ele merită apreciate, atâta timp cât nu răzbat dincolo de contagioasa nevoie de a face ceva ca nou dintr-o lucrare zăvorâtă şi cu valoare arheologică.
Dar nu despre metamorfoze va povestesc
Ci despre turneul “Vă place Bach?” însă. Început de 1 Martie şi parcurgând cinci săli de concerte mai mici sau mai mari, experimentul audio-vizual s-a încheiat cu recitalul din studioul de concerte “Mihail Jora” al Societatii Romana de Radiodifuziune.
Sub indemnul “Hai la Sala!” – în ciuda vremii astenice de afara, a drumurilor explodate din jurul Studioului de concerte si înfruntând însăşi perspectiva de a sta în acelasi scaun mai bine de doua ore – poporul duium, a fost acolo, pentru a asista la ceva deosebit. Si deosebit a fost.

Piatra Mare – altfel

“Adica tu ai facut traseu de 3 ore urcare si 2 coborare intr-o ora si patruzeci si sase de minute?”
Desigur, fara bagajul afarent drumetiei, bocanci, trei straturi de haine si parazapezi. Doar strictul necesar:

Caci pana la urma totul e o eterna schimbare, nimic nu e nou. Zice prin “Numele trandafirului” pe undeva. Dar si 14 ore de somn pentru a recupera diferentele de fus orar, restantele de la dormit si in ciuda numelui de “Semimaraton” (21km) – traseul avand in fapt 12km
Next: Semimaraton Cetatea Brasovului, desi, de dragul zapezii as mai exersa respiratia la urcare, viscolul in platou si o coborare pe o poteca suficient de ingusta incat sa nu mai numar de cate ori am cazut.
Despre bucuria sportului ideal, pentru care avem picioarele astea atat de lungi, mai pe dimineata.

3/4, trio, 5 instrumente si gata

Doar pentru Menuetul celebru din cvintetul nr. 5 op. 13 e tinut minte Boccherini. Azi am fost siderat de cat de simpla e muzica clasica, urmarind doua maini si doua picioare care cantau cele din titul:

Faceti viata, nu misto

Sa te sinucizi mi se pare cea mai mare nerozie. E un fel de bataie de joc la adresa ta, a celor care te cunosc si a orice a reprezentat ceva, oricat de putin, in viata ta. Asta vine cumva dupa depresivul “Ivanov” de Cehov, de la Bulandra. Ce faci in intimitatea ta e una, dar cum sa iti sfarsesti socotelile cu restul lumii e un lucru pe care eu n-as alege sa il fac atat de violent. Cu siguranta au fost episoade mai apropiate sau mai departate de acest subiect prin viata multora, insa nu cred ca merita pus punct cu propriile maini. Kurt si Madalina imi vin acum in cap. Odihneste-te in pace Malina, zic acum, in ceas de noapte.
Voi, oameni buni, aveti grija de cei cu sufletele sfaramate. Ca nu stiti cand vor ajunge sa isi sfarme creierii pe asfalt.

Frigarui, something

Nu au iesit frigarui, tot strudel cu gutui. De aici si inclinatia de a posta isprava pe pian. Pianul de pe tavan, evident. Ca in rest reteta e deja consacrata.

Pieptul de pui sta la murat (din greseala o zi) in sofran, paprika, sare, piper, un pic de ghimbir + rosii deasupra, ca asa m-am gandit eu ca se intampla la shaorma, sta ceva zemos in varf. Statul asta la murat se desavarseste intr-o punga dublu-sigilata la gat. De cand cu descoperirea de la IKEA duse sunt zilele in care foloseam sacii menajeri.

Foc incet la cuptor, foc iute la aragaz. Pe aragaz noua gaselnita: tigaia antiaderenta din ceramica, Mersi Robert!

In vasul termorezistent cu capac din cuptor zac pieptii dupa ce au fost trasi in tigaie cu ceva unt sa nu se lipeasca. Si tot in tigaie urmeaza, pe rand, legumele frigaruii: morcovi rondele, ardei patratele, ceapa semi-rondele. Pe rand am zis si fara ulei.

Fiecare ingredientz este pus deoparte dupa ce isi face numarul. Gutuile din primul rand plus coditele de la patrunjel le-am pus fara sa le mai trag in tigaie. Scortisoara a fost pudrata doar pentru a nu rata mirarea de maine de la munca: iar a facut asta strudel cu pui

Ramane sa vad ce o iesi, cam peste o ora, cand voi turna prajeala – da, mai fac si din astea – formata din ulei in care am “ars” usturoi rondele cu migdale si caju zdrobite. Prajeala amestecata cu sare si restul de patrunjel tocat.

Plec , ca ploua (in gura).

Varianta vegetariana

Incepem cu mixul implicit (piper, paprika, ghimbir, curcuma, scortisoara) + coriandru. Tavalim in dansul maslinele verzi gata-marinate de supermarket, perele taiate felii lungi si cubuletele de gutui (date un pic in clocot, ultimele doua) si picuram putin ulei sa catalizeze ce s-o intampla pe acolo.
Apa in care numai ce au clocotit fructele va presta la inmuierea cous-cous-ului (bulgur, in cazul meu). Dureaza un pic, deci varsati peste dramul de grane si uitati situatia o vreme, sub un capac si o carpa, sa fie temperatura constanta.
Tot de “dincolo” se ia baza: bastonase de morcov parlite in praf de scortisoara la tigaie intinsa si stinse cu ceapa feliata, tinuta in apa rece scursa dupa care o las sa sfaraie in suc propriu un pic. Abia apoi ma decid sa pun si ulei si las focul mai domol si presar migdalele crude.
Intre timp bucataria duduie in tocatul rosiilor, pisatul usturoiului, maruntitul patrunjelului, despicatul rodiei si imbibatul bastonaselor de dovlecel in compotul de pere.
Asa, ca s-a amortit orice rost al intelegerii firului epic, purcedem la cuptorizare, fara alte menajamente. Intre timp gasisem si o bucata de inima de vita gata-fiarta si buna de inceput colaborarea, asa ca am rabdat sa rezoneze cu migdalele si bastonasele inglodate de ceapa pufaind in tigaie.
Tigaia de fonta cu foaie de copt pe fund primeste de-a valma rodul descrierilor de mai sus, fara vreo regula a prioritatilor sau a esteticului. De fapt ba da, sosul de rosii cu usturoi si patrunjelul trebuie sa faca ornarea, asezarea in tigaie si designul final. Adevarul e ca nici daca faceam mock-up-ul tajineriei pseudo-vegetariene nu m-as fi gandit ca se putea rasturna situatia.
Ca deh, sa rabzi 45-60 de minute la foc scazut langa ceva care miroase aproape transcedental parca e prea mult. Asa ca mi-am bagat furca de lemn cu doua deshte si am intors situatia, ca sa accelerez definitivarea dovleceilor.
Deh, ei nu fusesera pre-pregatiti cum au fost perele si gutuia. Apoi cee? A, servirea: se intinde un pat de bulgur dupa care se toarna dupa rezistenta amalgamul infierbantat.
Iar legat de pere, nu le mai chem la infratire, le inlocuiesc cu prune, sunt mai amuzante.

Si daca mai incerc doua portii una dupa alta o sa inlocuiesc si gatul cu ceva mai greu de afectat de diluviul aromelor.
Encore! Ca maine e Sacre du printeps la Sala Radio.
Cum sa nu iubesti bre marocanii?

Ajunsul pe varf

In continuarea secventei “alergare pe carare“, de data asta in format MPC, concluzionez: sa termini un maraton montan nu e chiar atat de greu pe cat este mentinerea euforiei si . Pentru anul urmator imi propun sapte competitii, sunt undeva stivuite pe un google docs.
Vorba celor de la hoinarii.blogspot.com, atata timp cat iti plac 1000 de chestii, ce mai conteaza ca unele iti ies altfel decat in manual, nu zice nimeni ca trebuie sa faci performanta.
Asa ca voi dedica pauza competitionala de 6 luni care se intinde consumarii balonului de oxigen oferit de cele 400 de minute ale spectaculosului Maraton al Pietrei Craiului si confirmarii ca 2012 va fi un an de neuitat.
La drujbe, inainte!